joi, 26 august 2010

Interviu Complet cu Gheorghe Apostol !!!!!!!!!! Un interviu amplu , imens , pacat ca nu exista filmarea !!!! rar

La moartea lui Dej, în '65, urma să devină prim-secretar al Comitetului Central, funcţia cea mai importantă din România. A şi stat în jilţul prezidenţial ori de câte ori pleca Dej în concediu sau în vizite prin străinătate.În '92, familia apostol a fost obligată să se mute în doar două săptămâni..

Şi-au răspândit mobilele în cinci locuri. Vechea casă de bani a fost adusă pe post de măsuţă de televizor pentru un "Grundig" vechi, ştirb de butoane. Nici o masă n-a mai avut loc în chichineaţa în care s-au mutat... Apostol n-a putut însă să se despartă de biroul său, care umple acum jumate din sufragerie. Are pe el o agendă mare, învelită în piele maro, toc pentru uneltele de scris, ochelarii puşi la îndemână. Ai crede că dă în continuare audienţe. Dar pe biroul fostului secretar general al PCR sunt înşirate farfurioare mici din fildeş, pline de doctorii, un aparat de măsurat tensiunea şi altul pentru controlul glicemiei. Singura care mai vine să stea de vorbă cu el serios este boala...

Plătesc chirie un milion şi jumătate celui care i-a evacuat. Uneori, nu li se înnoieşte la timp contractul pe casă şi atunci nu-şi pot lua pensia, pentru că nu au acte. Blocul în care s-au mutat de nevoie a aparţinut Ministerului de Interne. Măcar atâta consloare, Apostol are printre vecini şi pe câţiva din foştii subalterni. Se întâlneşte în lift cu fostul său şef de gardă care vine de la piaţă şi discută împreună despre întreţinere şi preţul gigacaloriei. Şi el, şi ceilalţi de pe scară îi privesc pe soţii Apostol cu respect şi compasiune.

Câte o doză egală din fiecare. Apostol suportă cu demnitate toate aceste mizerii, deşi are luciditatea să le priceapă pe toate în amănunt. Îşi imaginează că retrăieşte vremurile de dinainte de '44. Şi asta îl îndârjeşte, îi dă putere să reziste. Soţia lui, care nu are "trecut revoluţionar", vede lucrurile altfel. Spune că trăiesc asemeni unor "tovarăşi deportaţi". "E pagina de sfârşit a cărţii noastre, crede ea. În '44, când trupele sovietice au intrat în ţară, am fugit din calea lor, ne-am refugiat la Măgura Buzăului. Mama a luat-o prin munţi, cu vacile, noi, copiii, ne-am urcat într-un bou-vagon cu ce-am putut căra după noi. Am călătorit cu moaştele Sfintei Paraschiva, ascunse şi ele din calea tancurilor. Asta a fost coperta întâi a vieţii mele... Ce se întâmplă acum e povestea de final."

Rep. V-aţi născut la 16 mai 1913 în comuna Tudor Vladimirescu. Cel mai mare dintre cei opt copii ai unei familii de ţărani. Ce vă mai aduceţi aminte din copilărie?
G.A.: Mi-aduc aminte, în primul rând, de şcoala primară. Era departe şi iarna nu puteam veni acasă. Rămâneam la şcoală până seara. Plecam dimineaţa, îmi luam ceva mămăligă cu brânză şi mâncam acolo. Îmi plăcea foarte mult la şcoală. Tatăl meu era ceferist, era acar la Galaţi, făcea 24 de ore serviciul şi apoi 24 de ore era liber, iar problemele gospodăriei le ducea mama mea

Rep.: Aveau pământ părinţii dumneavoastră?
G.A.:Vreo 3 hectare, date în urma reformei făcute după primul război mondial. Dar nu aveau nici cal, nici căruţă. Ne duceam până la câmp pe jos, vreo 10 km, cu desaga în spinare, cu mâncarea şi stăteam acolo. Nu mai veneam o săptămână acasă, stăteam să prăşim porumbul. Şi mama mea mă împiedica să merg la şcoală. Să stau să prăşesc. Eu nu eram de acord cu asta şi-atunci ce m-am gândit să fac: sapa mea avea o coadă de lemn cu un nod la mijloc. Şi era nişte iarbă tare, se cheamă "a porcii", dădeai în ea ca în cauciuc. Şi-am dat aşa de tare cu ea, că am rupt coada sapei. I-am spus mamei că nu mai am cu ce să prăşesc, plec la şcoală. Şi am plecat de la câmp în fugă, până acasă, mi-am luat ghiozdanul şi nu m-am mai oprit până la şcoală. Aveam 16 ani atunci...

Rep.:Cât timp din mers la şcoală?
G.A.: La şcoala primară 7 ani şi apoi am intrat la Atelierele CFR ca ucenic, la şcoala profesională a Atelierelor CFR Galaţi. Am făcut şi acolo 4 ani. Era egalată cu liceul, pentru că aveam dreptul la serviciu militar redus ca şi cei care erau absolvenţi ai liceului.

Rep.; Fraţii dumneavoastră ce-au ajuns în viaţă?
G.A.: Unul dintre ei a devenit preşedintele gospodăriei colective din comună. O soră lucrează acolo, două surori sunt în Bucureşti, gospodine, ceilalţi au murit. Şi cel care era la CAP a murit acum 4 sau 5 ani, a avut cancer...

Rep.; Când aţi ajuns dumneavoastră la putere, părinţii mai trăiau? Ce sfaturi v-au dat?
G.A.: Trăiau. Ţin minte un sfat dat de tata cât eram la şcoala primară: să nu accept minciuna. Să o condamn. Să slujesc adevărul şi dreptatea. El era naţional-ţărănist.

Rep.: Era membru de partid?
G.A.: Nu, era ca şi orientare... Cumpăra "Dimineaţa" şi urmărea îndeaproape acţiunile conducătorilor partidului naţional-ţărănist. Şi-n comună era de partea lor, vota cu ei la alegeri, pentru primărie sau pentru parlament.

Rep.: Şi când dumneavoastră aţi ajuns mare şef la comunişti, de cealaltă parte a baricadei, ce reacţie a avut?
G.A.: A primit foarte bine acţiunile mele. Partidul în care eram se numea Frontul Democratic. Organizaţia a fost socotită ca subversivă, comunistă. În fruntea ei era pe ţară preşedinte academicianul profesor Constantinescu Iaşi. Erau oameni de vază, conducerea centrală era alcătuită din intelectuali. Luptam împotriva fascizării ţării şi pentru neagresiune faţă de Uniunea Sovietică, acestea erau principiile de bază...

Rep.: Aţi încercat vreodată să vă mutaţi părinţii de la ţară la oraş?
G.A.: Nu. Aveau gospodărie acolo şi nici nu puteam să fac lucrul ăsta, pentru că era foarte greu să-i aduc la Galaţi să-i întreţin eu. Ori ei se întreţineau singuri, aveau pământul acela pe care-l aveau, munceau şi cu ziua la alţii cu pământ mai mult...

Rep.: Când aţi plecat de acasă să vă angajaţi?
G.A.: La 14 ani. Am ales CFR-ul pentru că era un vis mai vechi de-al meu, din copilărie... Când am terminat şapte clase primare, a fost mare sărbătoare. Erau invitaţi şi părinţii, pregătisem şi un program artistic... La sfârşitul acestui program s-au împărţit premiile pentru elevi. În clasa a VII-a aveam un adversar dar care, în ultimele trei luni nu a participat la studii, a fost bolnav. În tot acest timp, în catalog primise numai 10, la toate obiectele. Şi coroana pe care trebuia s-o primesc eu, de fapt, a primit-o el. Coroană făcută de mine, la îndemnul mamei. Şi atunci m-am revoltat în faţa asistenţei şi am spus "nu merită Prună Sava să fie premiantul clasei a VII-a!". A fost nevoit directorul şcolii să ia coroana din capul lui Sava Prună şi s-o pună pe capul meu. După serbare, am fost întrebat - erau prezenţi şi primarul şi notarul şi şeful de post al jandarmeriei - de primar ce vreau să fac eu mai departe. Am spus că vreau să mă fac mecanic de locomotivă. Îmi plăcea foarte mult când trecea trenul prin comună.
Când venea tata de la serviciu, îl aşteptam la gară şi-mi plăcea mult când îl vedeam pe mecanic cum mişca mâna pe rotilele de la locomotivă. "Da' de ce neapărat mecanic de locomotivă, nu vrei să mergi la şcoala normală, să te faci învăţător, să vii la noi în comună?". "Nu, vreau mecanic de locomotivă!" Şi tata s-a interesat şi a descoperit că la Atelierele CFR este o şcoală profesională şi după absolvirea ei se puteau face nişte cursuri speciale pentru a deveni mecanic. Lucrurile n-au stat aşa, pentru că la ateliere mi-am ales meseria de turnător. Aşa că am rămas muncitor - turnător, fără să-mi ating scopurile pe care le-am urmărit cu multă vreme.

Rep.: Cine v-a convins să intraţi în politică?
G.A.: M-au convins elevii de la şcoala profesională. Din primul an eram conducătorul administrativ al elevilor. În anul IV am ajuns liderul tuturor claselor. La bucătărie se făceau nişte afaceri: se lua carnea, se împărţea între maiştrii atelierelor CFR şi la noi aproape că nu mai ajungea nimic în ciorbă. Am vorbit cu elevii şi am spus să nu mai mâncăm, dacă nu se respectă gramajul stabilit. Am făcut greva foamei o şi şi s-a sesizat conducerea şcolii şi s-a rezolvat problema, dup-aia a fost mâncare foarte bună! Era o organizaţie a UTC-ului, foarte restrânsă, care m-a contactat şi m-a încadrat acolo. Era în 1929. Prin intermediul UTC-ului am fost contactat de membrii ai Partidului Comunist. Mulţi dintre ei lucrau cu mine, erau turnători. Pe Ifrim Ion l-am cunoscut, era un om foarte cinstit, foarte corect. Şi cum eu eram puţin zglobiu...

Rep.: Ce înseamnă "eram puţin zglobiu"?
G.A.: Nu-mi plăcea să fiu insultat şi loveam. Loveam fără cruţare. În general eram băiat paşnic, dar când cineva mă înjura sau mă apostrofa, mă enerva la nebunie aproape. La prima leafă pe care am primit-o, am mers cu colegii de breaslă la un restaurant în centrul Galaţiului. Era un restaurant pretenţios, frecventat de oameni cu bani. Şi era acolo o echipă de lăutari: unul cu chitara şi unul cu cobza. Şi cântau numai la o masă de tineri bine îmbrăcaţi şi m-am dus la masa lor şi i-am rugat să dea voie lăutarilor să vină să ne cânte şi nouă. Nu am vrut, m-au insultat, eram cam prost îmbrăcaţi, nu?, ş-atunci m-am supărat, l-am apucat p'ăla care vorbea de cravată, i-am dat un brânci şi a căzut în galantarul cu piftii care erau aşezate pentru văzul din afară. Ceilalţi clienţi au plecat, au fugit şi cei de la masa mea a plecat şi cel care intrase cu capul în geam şi am rămas singur cu patronul, care m-a întrebat "ce facem acuma?". "Păi, ce să facem, dumneata îţi cauţi de treaba dumitale şi eu îmi caut de treaba mea".
A doua zi, Băieţii au povestit la atelier întămplarea. Aveam un lucrător care era de origine germană, Carol Kesler, foarte bun meseriaş, era şeful comuniştilor din atelierul meu. Auzind păţania mea, a început să me prelucreze, spunându-mi că toate necazurile pe care le avem în societate nu se rezolvă cu bâta, ci prin convingere. "Clasa muncitoare nu luptă cu băţul, clasa muncitoare luptă cu convingere!". M-a sfătuit să mă astâmpăr şi să-mi caut de treabă. Încet-încet, am fost pregătit...
Rep.: Aţi fost educat pentru partid...
G.A.: Da. Şi am fost îndemnat să mă ocup de probleme sociale, în primul rând ale turnătorilor. Lucram într-un atelier ca un mormânt, nu era lumină deloc, deşi trebuia să vedem formele în care puneau metalul. În '32, aveam un maistru care era un călău, ţinea oamenii sub presiune, nu puteai merge nici la WC fără aprobarea lui, nu puteai fuma o ţigară în atelier, la cantină aveai voie doar la prânz. Obieciul era ca pe 9 şi jumătate să facem o mică pauză pentru un ceai şi o bucăţică de pâine, măcar. Acest lucru nu-l admitea maistru! Într-o zi, m-am dus la cantină, mi-am luat o bucată de salam tăiat în două, fript, şi cu o bucată de pâine. Am venit în atelier, m-am aşezat la locul de lucru şi am început să mănânc. Maistru m-a văzut şi mi-a zis "toată ziua mănânci! Când mai lucrezi?". M-a revoltat şi i-am zis "da' ce, mănânc păinea dumitale?". M-am sculatîn picioare, am pus măna pe un ciocan, el a început să fugă şi-am aruncat după el.
I-am atins numai poalele halatului. A plecat dar eu, ce m-am gândit? Să folosesc acest moment pentru a-l băga puţin în sperieţi. Mi-am luat sculele, le-am uns cu motorină şi i le-am aşezat pe birou. Şeful de partidă (n.r. tură) s-a dus şi l-a informat "Apostol vrea să plece, şi-a depus uneltele". M-a chemat la el şi i-am zis "plec de la calea Ferată, dar să ştiţi că cu mine nu terminaţi! Şi aţi văzut, când sunt supărat, ce sunt în stare să fac!". "Vrei să ajungi la puşcărie, ca Gheorghiu-Dej?", "da, decât să trăiesc o viaţă nenorocită, ca asta de aici!". Şi-a dat seama atunci că e posibil să se întâmple ceva grav şi mi-a zis că eu pot să fac ce vreau în atelier. Am insistat şi pentru colegii mei şi am obţinut condiţii mai bune de lucru!

Rep.: În '33 eraţi preşedintele Tineretului Blocului Democratic. Ce presupunea funcţia asta, ce trebuia să faceţi?
G.A.: Păi, trebuia să acţionez în direcţia programului partidului democratic. Mă ocupam de aducerea de noi membri în partid. Aduceam, în principal, tineri de la Ateliere CFR, unde cunoşteam oamenii. Duceam muncă de convingere cu ei şi am reuşit să-i atrag pe mulţi de partea mea.

Rep: Pe Gheorghiu-Dej Cum l-aţi cunoscut?
G.A.: Pe Gheorghiu-Dej l-am cunoscut în Atelierele CFR Din Galaţi. El era electrician. De loc era din Bârlad, provenea dintr-o familie de oameni săraci. Ucenicia a făcut-o la Moineşti, la o rafinărie de petrol, de-acolo a intrat la o altă rafinărie, româno-americană, apoi a venit la Galaţi, a vrut să se angajeze în port şi n-a reuşit. Şi atuncea a intrat ca electrician principal la atelierele CFR. În 1927, la noi la turnătorie s-a întâmplat un scurt-circuit. M-au trimis să chem pe cineva să repare instalaţia electrică şi m-am dus la atelierele de electricitate. Era singur, lucra la bobinajul unui diham. I-am spus ce doresc, şi-a pus pe el un halat pe care-l avea special pentru vizitele prin ateliere, halat albastru, parcă-l văd şi acuma...! Era îmbrăcat foarte bine, avea o cămaşă crem, pantaloni la dungă, pantofi maro şi, mergând spre turnătorie, l-am întrrebat: "domnule, cum îţi convine dumitale să lucrezi în straie proaspete şi bune?", Şi m-a răspuns "aşa trebuie să ajungem noi, muncitorii, să lucrăm!". A mers la Atelier, a reparat instalaţia şi ne-am despărţit.
Asta a fost prima mea întâlnire cu Dej. M-a marcat. Dar eu am avut un mit faţă de el din atelierele CFR. A avut o atitudine foarte corectă faţă de muncitori, dar şi faţă de administraţia atelierelor. Era un om foarte cunoscut. Şi era cunoscut ca comunist. Toţi aveau un respect deosebit faţă de el. Nu era un mare orator, dar la şedinţele sindicatului, deşi nu vorbea mult, era foarte aplaudat de toţi. Din cauza atitudinii lui la atelierele Galaţi, Direcţia Generală a Căilor Ferate a hotărât, în 1931, să-l mute de la Galaţi la Dej. Dej era o localitate lângă Cluj, la vreo 60 de km. Acolo i-a convins pe social-democraţi să intre în grevă, pentru îmbunătăţirea salarizării şi a condiţiilor de muncă. A fost concediat de la atelierele Dej, dar Siguranţa Statului i-a dat denumirea de Dej. Că mai erau d'ale Gheorghe Gheorghiu la atelierele CFR pe ţară. Şi, ca să-l poată deosebi, i-au spus Gheorge Gheorgiu-Dej.

Rep.: Când aţi fost arestat?
G.A.: După grevele din '33. M-au ţinut o săptămână şi mi-au dat drumul. Arestarea cea mare a fost după arestarea a aproape 100 de oameni din conducere Partidului Blocul Democratic. Eram preşedintele Tineretului Blocului democratic. În '33, după o săptămână de arest, eram sub supravegherea Siguranţei, adică trebuia să merg la ei săptămânal şi să-i informez despre ceea ce se întâmplă la atelier. Eu lucrul şsta nu l-am făcut şi nu m-am dus niciodată la cererea lor! Aveam serbări culturale ale tineretului, aveam şi o bibliotecă foarte importantă, făceam procese culturale pe baza citirii unor cărţi. Erau cărţi cu caracter social. Pentru că nu am ascultat de ordinele lor, Siguranţa a interzis orice activitate a tineretului democratic. În '36 m-au arestat iar şi m-au acuzat de activitate comunist. Am fost condamnat în '37 la 3 ani şi jumătate. Am ispăşit toată pedeapsa la Doftana. Şi am ieşit de acolo în '40.

Rep.: L-aţi întâlnit în închisoare pe Gheorghiu-dej?
G.A.: Când am fost transferat de la închisoarea Galaţi la Doftana, am trecut prin închisoarea Văcăreşti din Bucureşti. Aici am întâlnit grupul lui Gheorghiu-Dej, adus şi el de la Aiud, cu direcţia Doftana. Guvernul liberal de atunci luase o măsură ca să se concentreze la Doftana toţi deţinuţii politici din ţară. Aşa că am mers cu Dej la Doftana...

Rep.: Era şi Ceauşescu în grupul lui?
G.A.: Nu, Ceauşescu nu era încă în închisoare. A intrat cu un an mai târziu parcă, prin '38. L-am cunoscut şi pe el la Doftana. Şi mi-a făcut o impresie foarte rea, era un om foarte arogant. Era mai tânăr cu cinci ani ca mine, dar era arogant, îngâmfat, nu admitea discuţii contradictorii pe nici o temă. Socotea că el este mai superior decât noi. Eram la Doftana pe secţia unde erau celule întunecoase. Şi el a fost ales ca cel care trebuia să ne comunice informaţiile din ziare care veneau de la conducerea partidului din închisoare. Le transmitea prin vizetă, ca să audă toată aripa. Dar era foarte impulsiv faţă de gardieni, aproape în fiecare seară era scandal. Din cauza lui, toată Doftana trebuia să strige "Nu bate!", "Nu înjura!". Şi, într-o zi, aveam o jumătate de oră de plimbare prin curte, eu m-am dus să1 stau la soare şi a venit şi el lângă mine. L-am întrebat "ce se întâmplă de, în fiecare seară, gardienii au de furcă cu tine?", "păi, zice, protestăm!", "păi, zic eu, protestăm degeaba?!". Şi apoi s-a dezbrăcat şi el camine, până la brâu, să se încălzească la soare. N-avcea nici o vânătaie pe el, ori gardienii aveau ciomege. Cu care te loveau, nu te mângâiau!

Rep.: Ce însemna asta, pe el nu-l loviseră?
G.A.: Numai provoca scandalul! Era, deci, un fel de provocator, aşa cum l-am denumit eu. Şi n-am mai avut încredere în el!

Rep.: Dej vă ajuta în închisoare?
G.A.: Sigur că da! Vă povestesc o singură întâmplare. În '38, după o luptă mulţi ani, aveam dreptul să muncim, să respirăm aer curat. Şi aveam şi ateliere, eu lucram la pietrărie, făceam călimări din piatră, alabastru, scrumiere... Într-o zi mă pomenesc cu un tovarăş cu care aveam legătură pe linie de partid, că-mi aduce "Scânteia", ziar ilegal. M-a văzut un lucrător din Basarabia şi, când a trebuit să mergem la celule, percheziţia gardienilor a fost mai deosebită. Eu purtam brâu şi m-au pus să-l dau jos. Aveam ziarul băgat pe sub cămaşă, la piele. Am dat brâul jos, m-au pipăit, n-au găsit nimic. Am dat şi pantalonii jos şi, dându-mi seama ce se întâmplă, mi-am subţiat burta şi ziarul a început să lunece pe izmene până jos, la glezna piciorului. Mi-am tras repede pantalonii, l-am luat şi am fugit pe scări. Am întâlnit un tovarăş, i-am dat ziarul spunându-i "du-te repede şi ascunde-l sau aruncă-l în closet". Asta s-a pierdut, l-a scăpat şi au pus mâna gardienii pe el. Atelierele au fost închise iar eu am început să fiu anchetat de un grup de ofiţeri aduşi de la Braşov.
Dej a aflat şi chiar în prima zi mi-a trimis, printr-un deţinut de drept comun, o scrisoare într-o ţigară. Eram atunci pe punctul să mă spânzur, mă gândeam că, din cauza mea, trebuie să sufere toţi, închişi din nou în celule. "Dragă Ghiţă, spunea scrisoarea, dacă n-ai făcut teatru în viaţa ta, o să faci acum. Iată cum se vor petrece lucrurile: or să te întrebe de unde ai ziarul, două zile nu spui nimic, în a treia zi, spui că l-ai primit de la colonelul Năstase, care e în grupul colonelului Petruc, închis pentru că s-a ridicat împotriva lui Carol al II-lea. Este agentul Siguranţei. Dacă nu te vor crede, spune-le să-l verifice în tocul bocancului stâng - are bocanci de munte, cu talpă groasă - unde vor găsi un aparat de transmisie şi emisie, prin care se transmit informaţiile din Doftana la Siguranţă". Am făcut întocmai, Năstase a avut un exces de isterie şi au fost convinşi. Eu am fost condamnat două săptămâni să stau la secţia H, unde erau celule întunecoase şi unde nu primeam decât un pahar de apă pe zi.

Rep.: Cu Alexandru Drăghici, închis şi el la Doftana, aţi avut relaţii bune?
G.A.: N-am fost niciodată prieteni. El a devenit, mai târziu, confidentul lui Ceauşescu. Îşi făceau vizite reciproce în familie, mergeau împreună la vizionări de filme... De regulă, ei doi nu lipseau de la mesele comune care se organizau, aproape săptămânal, de către un membru al Biroului Politic. De altfel, după moartea lui Dej, Ceauşescu i-a şi propus lui Drăghici funcţia de prim-ministru, în locul lui Maurer...

Rep.: După ce v-aţi eliberat de la Doftana, ce aţi făcut?
G.A.: În primul rănd, mi-am ţinut promisiunea pe care i-o făcusem lui Dej, am trecut pe la fetele lui, aşa cum mă rugase el, să le spun, din partea lui, că nu s-a dezis de ele, să le sărut din partea lui şi să le prezint dorinţa ca ele să fie cuminţi, să asculte de sfaturile bunicilor şi să se ţină serios de învăţătură. Urma să trec lunar pe la ele dar, peste trei săptămâni, am fost arestat din nou şi trimis în lagărul din Miercurea Ciuc. Era un fost lagăr pentru legionari în care aduceau acum comuniştii. Era în '40, luna iulie. Am stat acolo până când s-a hotărât cedarea Ardealului de nord ungurilor, apoi am fost aduşi la Caracal, în nişte cazărmi militare care erau goale. Am ajuns la Caracal vreo 400 de deţinuţi. După rebeliunea legionară din '41 şi după ocuparea miluitară a ţării de către trupele germane, am fost mutaţi în lagărul de la Tărgu Jiu. M-am reîntâlnit acolo cu Dej în august '43. Executase pedeapsa de 12 ani pe care o primise numai pentru că participase la pregătirea şi declanşarea grevelor muncitoreşti din '33. Eu am reuşit să evadez, împreună cu un grup mai mare, chiar în august '44.
Am fost arestaţi de jandarmii care ne luaserş urma şi predaţi siguranţei din Drăgăşani. În sediul lor am aflat, pe 24 august, de schimbările petrecute la Bucureşti. Am fost eliberaţi şi am plecat cu trenul spre Capitală.

Rep.: Cum aţi ajuns la conducerea partidului?
G.A.: În octombrie '45 a avut loc conferinţa Naţională a Partidului şi am fost ales membru al comitetului Central şi al Biroului politic. Prim-secretar al Comitetului Central al partidului am devenit mai târziu, în aprile '54, şi am avut funcţia până în octombrie '55. Am fost şi preşedintele Comisiei Centrale a Sindicatelor Revoluţionare, care a luat fiinţă la 1 septembrie 1945. am lucrat pe linie sindical şi, la Congresul din '45 al Sindicatelor, eram deja numit preşedinte al Confederaţiei Generale a Muncii.

Rep.: Cum a fost înlăturat Foriş (n.r. fost secretar general al PCR până în aprilie'45) ?
G.A.: Nu cunosc îndeaproape cazul lui dar, din câre ştiu, nu este adevărat că Dej l-ar fi trimis la Oradea şi că acolo a fost legat cu greutate de gât şi aruncat în Criş. Asta n-a făcut-o Dej, ci oamenii Siguranţei, ca să-l compromită pe Dej, pentru că el intrase în conflict cu ana Pauker. Foriş fusese înlocuit din conducerea partidului, iar Dej îmi spusese despre el că, la Doftana, datorită presiunilor la care era supus, semnase o declaraţie că renunţă la convingerile sale politice. Dar foriş era sprijinit de Komintern. Dej îl socotea ca pe un duşman înrăit al partidului şi poporului român. După '44, Foriş locuia într-o casă de oaspeţi a partidului iar fosta sa soţie, Loţi, mergea aproape zilnic la el. Dej spunea că Foriş trebuie judecat de un tribunal de partid format din comunişti ilegalişti. Acest tribunal nu s-a mai constituit, iar Dej a fost pus în faţa faptului împlinit, ca şi în cazul Pătrăşcanu...

Rep.: Despre cazul Pătrăşcanu ce ne puteţi spune?
G.A.: Era un intelectual de baza al partidului nostru. Dar era şi un om foarte îngâmfat, orgolios, intolerant în opinii şi necomunicativ cu tovarăşii de partid. Totuşi, Dej îl preţuia. Între anii '46 - '48, Pătrăşcanu s-a schimbat foarte mult, trăsăturile de caracter pomenite i-au fost exploatate de un anumit anturaj din grupul său, îndepătându-l de noi şi apropiindu-l mai mult de adversarii noştri politici de atunci. S-a mai aflat prin Bodnăraş care conducea, ca secretar general al Guvernului Groza, şi serviciu român de informaţii, că Pătrăşcanu întreţinea relaţii cu serviciile de informaţii engleze şi se pregătea să fugă din ţară. În '48 n-a mai fost propus şi ales în organele de conducere ale partidului. Ostentativ, a părăsit Congresul.

Nu a fost arestat. I s-a pus la dispoziţie o casă de oaspeţi a partidului. Biroul Politic a decis apoi ca Teohari Georgescu, în calitatea sa de ministru de interne, să înceapă o anchetă. Cercetările au durat până în '52, când ministru de interne a fost numit Alexandru Drăghici. Acesta l-a însărcinat pe Pintilie, Pantiuşa, cum i se spunea, prim-adjunctul său, să conducă personal ancheta Pătrăşcanu. Concluzia a venit repede; Pătrăşcanu a fost acuzat că a desfăşurat o activitate potrivnică partidului şi ţării, fiind în slujba serviilor de spionaj anglo-americane. Procesul a avut loc în primele lunii ale anului 1954 şi a fost condamnat la moarte. Auzind, Dej a dorit să-i comute sentinţa la închisoare pe viaţă, în ideea că va avea timp să se gândească mai bine la acest caz. Din cele ce cunosc de la un adjunct de-al lui drăghici, generalul Negrea, Pantiuşa, pe propria răspundere, a acţionat, împuşcându-l pe Pătrăşcanu în celula din închisoarea Jilava, fără să mai aibă loc ceremonialul prevăzut de lege în cazul condamnărilor definitive la moarte prin împuşcare.
Aşa s-a terminat cu Pătrăşcanu. Dorinţa lui Dej, de a-i comuta pedeapsa i-a urgentat uciderea mişelească. Dej era însă împotriva reprimării adversarilor. Chiar şi a celor care s-au manifestat direct împotriva lui. În cazul Anei Pauker, de pildă, chiar şi Stalin se pronunţase pentru lichidare fizică. I-a spus lui Dej "dacă eram în locul tău, demult îi trăgeam una la mir!". Dej l-a înfruntat, opunându-se acestui procedeu, iar Ana Pauker a rămas în viaţă, membră pensionară a partidului.

Rep.: Ce fel de femeie era Ana Pauker?
G.A.: Foarte deşteaptă, dar şi foarte dornică de putere. A reuşit să-şi impună punctele de vedere, considerându-se de către conducerea din ţară că este omul lui Stalin. şi a acceptat-o ca atare. Ea a pus mâna pe conducerea partidului, Dej era ocupat cu p-roblemele de guvern şi nu avea timp să se ocupe şi de partid. La prima Conferinţă Naţională liberă din '45, când Dej a fost ales secretar general, Ana Pauker era unul din contra-candidaţi. Se bucura de un anumit prestigiu datorită comportamentului ei demn din procesul comuniştilor din Bucureşti, în 1936. A fost condamnată la închisoare, însă guvernul român a eliberat-o la cererea guvernului sovietic în iunie '40. A fost trimisă la Moscova, unde a lucrat la Komintern şi la secţia română de la Radio Moscova. În octombrie '44, a venit în ţară cu Vasile Luca (nr. care a ajuns Ministrul Finanţelor) şi i se repartizase sarcina asta, să se ocupe de problemele organizatorice ale partidului...

Rep.: Avea totuşi şi Ana Pauker vreun punct vulnerabil, vreo slăbiciune?
G.A.: Ana Pauker?! Avea o slăbiciune pentru evrei! I-a pus pe toţi evreii în posturi de conducere foarte importante.

Rep.: Emil Bodnăraş, ce fel de om era?
G.A.: În general, era un om foarte încrezut. Însă avea un respect foarte mare faţă de Dej şi a devenit un bun colaborator al lui. După ce a luat fiinţă guvernul groza, în '47, el a fost desemnat secretar general al Guvernului. şi, prin el a luat fiinţă şi Serviciul Secret de Informaţii din România, unde principalii oameni de încredre erau emigranţii ruşi, care fuseseră la închisoare cu noi. Dar ei erau în continuare şi foarte legaţi de Moscova... Am fost prieten cu Bodnăraş, după ce a venit Ceauşescu la putere s-a îmbolnăvit cu inima şi a fost internat la elias, unde se tratau toţi cei din Comitetul Cenral. Şi am mers de multe ori în vizită la el, la spital...

Rep.: Cum aţi scăpat dre ofiţerii sovietici?
G.A.: nu a fost aşa uşor, întâi a trebuit să scăpăm de armatele sovietice. Nu a fost uşor! Prima dată s-a ridicat problema în 1955, eram prim-secretar al Comitetului Central. Eram în concediu la mare, la eforie-Nord, împreună cu Dej şi cu ceilalţi membrii din Biroul Politic.Era luna august. şi, în perioada asta, Naţiunile Unite au decis ca Austria să devină independentă. Austria era sub ocupaţie americană, engleză, franceză şi rusă. Trupele sovietice de pe teritoriul României, prevedea Tratatul de pace de la Paris, din 1947, pot rămâne numai până când se încheie tratatul de neutralitate cu Austria. Dej, aflând de măsura luată de Naţiunile unite, ne-a chemat la el şi ne-a spus "Dragă, a venit momentul să scăpăm de trupele sovietice!". Întâmplător, Hrusciov era în vizită în Bulgaria. Şi s-a hotărât să-l invităm, în drumul spre Moscova, să facă o escală la Bucureşti. Şi a acceptat. I-am organizat o adunare publică în Piaţa Victoriei şi, de acolo, ne-am retras la casa lui dej. Se hotărâse ca Bodnăraş să ridice problemaq necesităţii ca trupele sovietice să părăsească ţara.

Rep.: De ce Bodnăraş?
G.A.: Pentru că el cunoştea foarte bine limba rusă. A stat vreo trei ani prin Uniunea Sovietică, făcuse cursuri de spionaj în Caucaz... Şi ca să nu se încurce în discuţie Dej. Şi Dej cunoştea limba rusă, o învăţase la Doftana, unde erau foarte mulţi deţinuţi politici din Basarabia, dar şi ruşi condamnaţi pentru spionaj în favoarea URSS. Dar, la discuţii mai sofisticate era bun unul ca Bodnăraş. La discuţia cu Hrusciov l-a completat însă şi Dej. Hrusciov s-a enervat foarte tare, s-a sculat în picioare şi a spus "v-aţi simţit foarte bine sub aripa Uniunii Sovietice. Acuma îi daţi cu piciorul! ". Şi a plecat. L-a condus doar Bodnăraş la aeroport. Aşa s-a despărţt Hrusciov de noi, foarte supărat. La 7 noiembrie, în acelaşi an, l-a invitat pe Dej să participe la festivităţile de la Moscova. Dej l-a trimis din nou pe Bodnăraş. La sfârşitul recepţiei, Hrusciov l-a invitat de o parte şi i-a spus că, analizându-se în conducerea partidului şi guvernului necesitatea retragerii trupelor sovietice, au ajuns ei la concluzia că trebuie să le retragă. Nu pentru că noi am fi ridicat problema asta, ci pentru că ei au ajuns la această concluzie! Plecarea trupelor a durat din '55 până în '58 însă totul s-a petrecut fără vreun incident. Dej a dat chiar dispoziţie să fie conduşi cu flori la tren. "Să plece, dar să nu se mai întoarcă!"

Rep.: Cât de mare era influenţa ofiţerilor sovietici? Asculta şi Dej de ei?
G.A.: Accepta toate propunerile care veneau de la Drăghici, care conducea Ministerul Afacerilor Interne. Iar Drăghici asculta de ofiţerii sovietici. ? era reprezentantul Moscovei în conducerea partidului, devenise numărul doi la Interne şi conducea toată activitatea consilierilor sovietici.

Rep.: Cine dicta arestările?
G.A.: Majoritatea s-au făcut în timpul Anei Pauker, Luca şi Teoharie Georgescu. În 1952, când au fost eliminaţi din conducerea partidului, erau în lagăre şi-au închis aproape 100.000 de ţărani, care nu voiau să se înscrie în cooperativele de producţie şi nu vroiau să plătească cotele către stat. Ana Pauker poartă vina. Se considera mare specialistă în domeniul agriculturii şi milita pentru reînfiinţarea colhozului. Dej era de altă părere şi au mers împreună la Moscova. Aici, Stalin i-a zis Anei: "tu cunoşti experienţa sovietică şi nu cunoşti tradiţia istorică a ţăranilor români. Noi am trecut la deschiaburirea masivă a satelor, împinşi de împrejurări. De ce te grăbeşti, Ana, cu colhosurile tale? Dej, nu face greşelile pe care le-am făcut noi. Nu vă rupeţi de ţărănime!". Întorşi de la Moscova, s-a hotărât să se treacă la înfiinţarea ? Ana Pauker a acceptat hotărârea, dar în practică - cu sprijinul lui Teohari Georgescu, ministru de interne - a lucrat pe varianta ei.

Rep.: Cine avea puterea să dicteze arestările? Cine putea da ordine de graţiere?
G.A.: Numai Dej. Conducerea partidului, fără îndoială. Dar ţăranii găsiţi în 1952 prin închisori n-au fost graţiaţi, au fost eliberaţi. Toţi au fost eliberaţi. Cei care au rămas ca deţinuţi politici au fost eliberaţi şi ei în 1964. Şi trebuiau să se angajeze unde au avut ei serviciu, cu salariile care le luau atunci. Nu s-a luat nici o măsură restrictivă cu privire la situaţia lor materială.

Rep.: Aţi vizitat vreun penitenciar după 1944?
G.A.: Sigur că am vizitat. În anii 1946-1947 am fost la închisoarea de la Aiud, unde erau închişi ziarişti, în principal. Şi am stat de vorbă cu ei. Li se aplica un regim foarte urât, era un director Creţan, fost membru de partid, basarabean. Fără îndoailă că am luat măsuri să fie îmbunătăţită situaţia deţinuţilor. Acolo era şi fostul şef al Secţiei a VII-a comunistă din lagărele din Tg. Jiu. ? Şi el mi s-a plâns că nu primesc mâncare, că stau numai închişi ş.a.m.d. Şi atunci s-a stabilit un regim de libertate, să se facă ateliere, să lucreze acolo, să se îmbunătăţească hrana. Asta a fost la Aiud. L-am informat şi pe Dej şi el a fost de acord cu măsurile care le-am stabiit.

Rep.: Câţi deţinuţi politici erau în penitenciarele din România?
G.A.: La Doftana nu mai ştiu dacă erau ţărănişti sau liberali, erau numai ziarişti care au lucrat la porunca vremii, în principal ăştia erau arestaţi atuncea. Arestările cu ţărănişti şi liberali s-au produs după 1946. Din 1944 până în 1946 a funcţionat Frontul Democratic, în care erau prezenţi şi ţărănişti şi liberali. În 1946, conducerea partidului nostru a hotărât să se formeze o altă formaţiune politică, de concentrare democratică. Se chema Blocul Partidelor Democratice. Şi au fost invitaţi să accepte programul politic şi ţărănişti şi liberali, dar l-au refuzat. Şi astfel s-a deschis conflictul cu ei.

Rep.:Dumneavostră sunteţi fiu de ţărani. Şi mi-aţi şi spus că părinţii aveau şi ei câteva hectare de pământ. Cum aţi privit colectivizarea?
G.A.: Foarte favorabil!

Rep.: N-a fost o tragedie pentru ţărani să li se ia pământul?
G.A.: Deloc! Nici o tragedie. Din contră...

Rep.: Eu am aflat de oameni care şi-au pus capăt zilelor de disperare...
G.A.: Dar nu s-a întâmplat în comuna mea!

Rep.: Dar în restul ţării?!
G.A.: Da, s-a întâmplat... în 1949, la Vadul Roşca ţăranii n-au vrut să se înscrie în gospodăria colectivă. Dej era în concediu la Timişul de Jos. De fapt, de câteori era el în concediu sau plecat din ţară, eu preluam conducerea Biroului Politic. Nu Bodnăraş, cum spune fiul lui Drăghici. Nu el conducea şedinţele Biroului Politic, eu le conduceam! Şi, s-a hotărât să meargă Ceauşescu să stingă focarul de la Vadul Roşca. Dar s-a dus cu o echipă de militari ai Securităţii...

Rep.: Asta e întâmplarea din raionul Focşani, de care ne-a pomenit şi Drăghici - fiul...?
G.A.: Da, asta e. Şi, ţăranii au aflat că vine Ceauşescu împreună cu un grup de militari. Nu i-au dat voie să intre în comună, discuţia cu el a avut loc la marginea stului, la intrarea în comună, pe şoseaua Focşani-?-Vadul Roşca. Şi aici au fost discuţii foarte aprinse. ¥ăranii au rezistat dar Ceauşescu a dat dispoziţie să se retragă ţăranii la casele lor. Şi ei au spus: "în primul rând, retrăgeţi-vă dumneavoastră la casa dumneavoastră şi apoi ne retragem noi la casele noastre" Şi s-a produs un conflict. Ceauescu a dat dispoziţie să se tragă. Şi s-a tras! Şi au murit un număr de oameni.

Rep.: Câţi au murit?
G.A.: Nu cunosc numărul lor dar, în orice caz, au fost câteva zeci. Printre care şi copii. Auzind de acest lucru, l-am chemat pe Gheorghiu-Dej, s-avem o discuţie cu Ceauşescu şi cu Drăghici, căci Drăghici a dispus ce ? de militari să fie subordonaţi lui Ceauşescu. Erau militari luaţi de la Focşani. A venit Dej şi i-a convocat pe Pârvulescu, Ceauşescu, Drăghici şi pe mine. Drăghici era foarte supărat. S-a hotărât să se discute cazul în Biroul Politic şi să seia măsuri organizatorice. Şi atunci Pârvulescu şi Drăghici s-au ridicat şi-au spus că n-ar fi cazul să mergem aşa departe, că de fapt a fost o legitimă apărare a lui Ceauşescu, pentru că ţăranii l-ar fi lichidat dacă n-ar fi tras în ei. Şi Dej a cedat.

Rep.: Dar pe Ceauşescu cine l-a trimis acolo?
G.A.: El s-a trimis! Că era secretar cu problemele organizatorice ale partidului. Şi el se ocupa şi cu colectivizarea agriculturii. Dar a colaborat şi cu Drăghici...

Rep.: În ce relaţii erau atunci Drăghici şi Ceauşescu?
G.A.: Erau foarte bune! Ceauşescu se ocupa la conducerea partidului fiind secretar cu probleme organizatorice, şi de armată, de interne, de procuratură, de poliţie. Deci, conducerea Ministerului de Interne, a lui Drăghici, se făceau prin Ceauşescu. Şi erau buni prieteni...

Rep.: Dar dumneavoastră cu Ceauşescu în ce relaţii eraţi?
G.A.: N-am fost niciodată prieteni.

Rep.: Haideţi să lăsăm un pic deoparte scena politică şi să ne vorbiţi de viaţa pe care o duceaţi în acele vremuri. Vă plăcea să ieşiţi în lume, să mergeţi la spectacole?
G.A.: Îmi plăcea foarte mult teatrul. Şi mai ales opereta. Eram foarte bun prieten cu Dacian!

Rep.: Umbla vorba că vă plăceau şi artistele... Aveaţi o slăbiciune pentru ele?
G.A.: Nu, o singură slăbiciune am avut şi pe ea am luat-o de nevastă în 1962. Soţia mea, Adriana Codreanu, a fost prim-solistă la Opereta de Stat din Bucureşti.

Rep.: Dar e adevărat că Gheorghiu-Dej avea amantă o cântăreaţă?
G.A.: Nu cunosc lucrul ăsta... Poate că o fi avut. Dar eu nu l-am văzut niciodată cu nici o artistă. Şi eram aproape zilnic în casă la el. Ştiu că a fost căsătorit cu fiica unei familii care avea o sifonărie în Galaţi. Era o femeie foarte frumoasă care i-a adus pe lume două fete - Lica şi Tanţi. Când a devenit membru de partid, pentru că avea o activitate ilegală clandestină, vena acasă deseori după mizul nopţii. Soţia a început să fie nemulţumită iar vorbele ei au ajuns la urechile Siguranţei. Au captat-o ca informatoare. Când el a fost transferat la Dej, soţia nu a venit să-l urmeze şi au divorţat. Dar de cele două fete, rămase în grija socrilor, el s-a ocupat. De altfel, după 1944, Dej şi-a adus în Bucureşti şi fetele, şi socrii, cu care era în relaţii foarte bune. Soţia venea ori de câte ori vroia să-şi vadă copii şi părinţii, care locuiau sub acelaşi acoperiş cu Dej. Gheorghe Gheorghiu nu s-a mai căsătorit.

Rep.: ¥inea mult la fiicele sale...
G.A.: Foarte mult. Lica Gheorghiu, împreună cu Rădoi, soţul ei, car era viceministru au mers de mai multe ori în Elveţia şi în Franţa. Faţă de Tanţi, a doua fiică, sentimentele nu erau la nivelul celor ce le nutrea faţă de Lica. Pe Dej l-a supărat foarte mult faptul că Tanţi, care a refuzat ca tatăl să se amestece în viaţa ei personală, s-a căsătorit cu unul din fraţii Grigoriu.

Rep.: Mergea şi Dej la Operetă?
G.A.: Îi plăceau muzica populară, opera şi opereta. Era fermecat de interpretarea Ioanei Radu, Mariei Tănase, a lui Budişteanu şi Nicu Stănescu. Îl aprecia pe Ion Dacian de la Operetă, pe Secăreanu, ? şi mulţi alţii de la Opera de Stat. Iar de la recepţiile oficiale nu lipseau Ioana Radu, Maria Tănase, Grozuţă şi Cristoreanu...

Rep. :Aţi jucat vreun rol în istoria mănăstirii Vladimireşşti?
G.A.: Da. În comuna Tudor Vldimirescu, o fetiţă de 7 ani ar fi avut o întâlnire cu Dumnezeu. Şi, prin nu ştiu ce împrejurări, tatăl ei a hotărât să ridice o mănăstire, unde ea să devină stareţă.

Rep.: Maica Veronica. V-a fost colegă de şcoală?
G.A.: Nu, era mult mai mică decât mine. Dar a venit la mine în 1948 cu această idee. Şi eu i-am înlesnit să se întâlnească cu Patriarhul Iustin. Şi Iustin a fost de acord şi a şi ajutat-o. A format un atelier de covoare şi apoi unul de pictură. Şi s-a dezvoltat mănăstirea.

Rep.: Dar ştiţi că Vladmireştii a fost prima mănăstire desfiinţată de regimul comunist? Maica Veronica şi tot comitetul de conducere au fost arestate în martie 1955.
G.A.: N-a fost închisă mănăstirea! Maica Veronica a fost arestată pentru că a patronat întâlnirea unor legionari de la Focşani şi Panciu în sala de mese a mănăstirii. Acolo se întâlneau legionarii şi puneau la cale planuri. Şi părintele care era la mănăstire era şeful legionarilor. Siguranţa a aflat şi a făcut o descindere. A descoperit că din chilia ei a fost făcut un tunel prin pământ care mergea până în sala de mese. Cei de la Siguranţă l-au prins şi pe părinte, au venit să-l aresteze şi stareţa l-a apucat în braţe şi nu s-a mai desprins de el. Şi atuncea i-au arestat pe amândoi.

Rep.: Dumneavoastră sunteţi un om credincios?
G.A.: Aproape da... (râde). Sunt un om credincios, mă duc din când în când la mănăstire. Dar nu mă duceam la festivităţile care aveau loc la Patriarhia din România. Credincios am fost din şcoala primară...

Rep.: Ce fel de viaţă aţi dus? Vă făceaţi concediile în străinătate?
G.A.: N-am fost în concediu în străinătate, decât numai în Ununea Sovietică, la Soci. O singură dată! Nu-mi plăcea să mă duc în străinătate. Au fost alţii... Drăghici şi Ceauşescu se duceau zicând că merg după experienţă, dar de fapt se duceau să se plimbe. Fiecare membru al Biroului Politic primea 500 de dolari pe an pentru călătorii în străinătate. Dar eu şi cu Dej n-am fost niciodată.

Rep.: Haideţi să vorbim despre moartea lui Dej. Este adevărat că ar fi fost iradiat şi că asta i-a provocat cancerul?
G.A.: Nu cred în varianta că ar fi fost iradiat de sovietici. Am aflat atunci, de la şeful însoţitorilor lui Dej, că în timpul participării delegaţiei române la întâlnirea Tratatului de la Vrşovia, Dej a stat într-o şcoală cu duşumele aproape negre de petrol şi fără căldură şi că, în aceste condiţii, a fost iradiat. Dar Dej era deja bolnav înainte de plecarea la Varşovia. Nici nu a vrut să meargă, i-a propus lui Maurer să-l înlocuiască, dar Maurer s-a eschivat. După vizita de la Varşovia, boala s-a agravat şi, în circa o lună, s-a stins. Dar iradierea lui s-a produs chiar în biroul lui. Când s-a desfiinţat ??? care avea în subodrine minele de uraniu, am preluat noi exploatarea minereului. Şi prima şarjă de uraniu produsă de noi i-a fost adusă lui Dej de Chivu Stoica, care particpase la inaugurare. A luat o părticică, de mărimea unei cutii de chibrit şi i-a adus lui Dej, să vadă cum arată uraniu produs de români. Dej l-a rugat s-o pună în bibliotecă, lângă macheta primului tractor românesc, a primului camion românesc.
A stat acolo câţiva ani... În timpul ăsta a murit de cancer: şeful de cabinet al lui Dej, car era aproape de el în fiecare zi, a murit frizerul lui care venea aproape zilnic de-l tunda şi-l bărbierea, a murit, şeful gospodăriei de partid, care venea la el, cu probleme financiare şi de gospodărire ale partidului, zilnic, a murit, şeful escortei lui - tot de cancer. Ş-apoi s-a produs şi moartea lui Dej, tot de cancer. Se poate să se fi produs iradierea şi în timpul vizitelor pe carele făcea la Moscova, dar e greu de crezut, pentru că Dej se temea de asta - ştia că aşa au fost eliminaţi conducătorul partidului din Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, Mogolia şi măsuri de precauţie îşi lua...

Rep.: Dar chiar nu i-a spus nimeni că bucata de uraniu de lângă el e periculoasă?
G.A.: Ba da, Rădoi, ginerele lui, a venit într-o zi să-l viziteze la birou şi, văzând uraniu din cutia mică de sticlă a întrebat ce e. "Este o bucăţică din prima şarjă de uraniu produsă de noi", i-a spus Dej. Rădoi s-a albit la faţă şi i-a spus că-şi pune în pericol sănătatea. Dej a negat asta, dar pentru că Rădoi insista, l-au chemat pe Almăjan, ministrul minelor, să măsoare nivelul radiaţilor. Aparatul a îneceput să ţiuie din biroul şefului de cabinet iar în biroul lui Deja a început să zbârnâie, pentru că doza de radiaţii era extrem de puternică. Bucata de uraniu a fost luată de acolo, dar era prea târziu... Dej se îmbolnăvise, îi apăruseră nişte negi pe pereţii vezicii urinare. A fost operat la Elias, dar s-a părăpdit. Dej ştia de multă vreme că are cancer, dar n-a dat socoteală nimănui. Ni-a spus nimănui.

Rep.: Cine trebuia să-i ia locul?
G.A.: După o discuţie cu Dej la el acasă - el simea că se termină cu el - l-a rugat pe Maurer să rezolve problema conducerii înainte de a muri el. Să ştie că s-a produs ce a dorit el. Şi el şi-a exprimat dorinţa ca prim-secretar al Comitetului Central să fiu ales eu. A venit Bodnăraş la biroul lui de la Consiliul de Mnişti, a venit şi Maurer, m-au chemat şi pe mine şi mi-au spus că Dej nu mai are mult de trăit şi că vrea să se rezolve problema conducerii înainte de a muri el. Le-am spus că problema numiri mele n-o pot rezolva ei doi, ci Comitetul Central. Au spus că-l vor convoca şi mă vor propune. Dar mai trebuia vorbit cu ceilalţi trei, Drăghici, Chivu Stoica şi Ceauşescu. Am fost la Comitet, am vorbit cu ei, Bodnăraş şi Maurer m-au susţinut dar Drăghici s-a ridicat şi a spus că n-ar fi bine să facem treaba asta înainte de a muri Dej, că o să fie un semnal prost în ţară şi afară. Să rezolvăm problema după ce moare Dej.
După moartea lui, trebuie săne întâlnim din nou cei şase dar, în dimineaţa aceea, când am ajuns la Comitetul Central, erau doar Ceauşescu, Maurerşi Chivu. Am zis să-i aşteptăm şi pe ceilalţi dar mi-au spus cănu mai e timp, că trebuie trimise delegaţiile care vin le funeralii, dar s-a conovcat Biroul Politic pentru a discuta această problemă. Am mers acolo şi Maurer, în faţa Biroului, a ? că prin discuţiile pe care le-a avut cu mai mulţi tovarăşi s-a ajuns la concluzia, că înlocuitoul lui Dej în funcţia de prim-secretar o să fi Nicolae Ceauşescu. Au rămas toţi cu gura căscată. Şi prin tăcerea lor, fără să mai supună la vot, s-a considerat că este acceptul tutuor membrilor Biroului Politic.

Rep.: V-a afectat asta, aţi suferit?
G.A.: Eu n-am fost ahtiat după putere. Dacă aş fi vrut, aş fi obţinut-o! Dar asta ar fi însemnat spaargerea partidului. Şi eu ţineam forte mult la unitatea prtidului! Ceauşescu însă a avut timp în cele trei zile care au trecut de la discuţia noastră ?? la moartea lui Dej să aranjeze lucrurile...

Rep.: Conflictul dumenavoastră cu Ceauşescu de la ce a pornit?
G.A.: A fost mai vechi. Eram în conflict cu el de pe vremea când era secretar cu probleme organizatorice, pentru că eu nu voiam să mă supun controlului lui în activitatea pe care o desfăşuram pe linie sindicală. Şi pentru că , în conducerea partidului, informaţiile lui despre starea de spirit a muncitoilor, era contrare realităţii. Şi eu ridicam problemele împotriva lui în Biroul Politic. Aşa a fost până la Cogresul al X-lea, când m-am ridicat împotriva politicii lui economice şi sociale!

Rep.: Când a început să vă dea la o parte?
G.A.: În 1969 la Congresul al X-lea pentru că acolo nu au acceptat propunerile lui şi le-au acceptat pe ale mele. Eu fusesem ales preşedinte al Comisiei economice şi sociale, în care erau delegaţi din toate judeţele ţării. Şi am militat pentru punctul meu de vedere iar rezoluţia care a fost adoptată de Congres a acceptat punctul de vedere al Comisiei. După asta, n-am mai fost ales în Comitetul Central. În ultima zi a Congresului, Ceauşescu s-a opus propunerii ca eu să fiu candidat pentru CC. N-a votat cu el nici o treime din delegaţi. Dar am fost scos din Comitetul Central şi din funcţia de preşedinte al Uniunii Generale a Sindicatelor. Şi am stat şomer două luni! Nu se găsea un loc şi pentru mine şi, până la urmă m-au trmis director al Direcţiei Generale a Rezervelor de Stat. Şi am stat acolo din 1971 până în 1975, când am fost destituit. Şi am ieşit la pensie...

Rep.: Ce pensie aveaţi? Şi ce salariu aţi primit de la UGSR?
G.A.: Salariu nu-l mai ştiu... în jur 5.800 de lei, era un slariu bun. Iar pensia era de 3.800 şi ceva...

Rep.: V-au şicanat în perioada asta, v-au făcut necazuri?
G.A.: În 1967 şi 1972 am suferit două accidnte de maşină. Erau organizate de Ceauşescu, pentru a mă lichida. În ultimul accident, soţia a suferit 26 de fracturi, una la coloana vertebrală, şi numai o minune a salvat-o. Femeia de servciu, car erea în maşină, a murit, iar şoferul a scăpat cu piciorul rupt.

Rep.: De ce doreau să vă lichideze?
G.A.: Când am ajuns la Rezervele de Stat, am făcut o scrisoare de vreo 30 de pagni, prin care am combătut măsurile luate împotriva mea la Cogresul al X-lea. Şi scrisoarea aia am trimis-o Comitetului Central. Ceauşescu a pus mâna pe ea şi a arătat-o doar membrilor Biroului Politic şi tot anul 1971 l-am bătut la cap ce face cu scrisoare mea, dacă a fost discutată sau nu în Comitetul Central. M-a primit într-o zi, şi mi-a spus că cei din Biroul Politic sunt foarte revoltaţi de conţinutul scrisorii mele. Şi mi-a propus atunci să merg în diplomaţie. Şi-am spus că nu vreau, cu mine nu poate să procedeze aşa cum a făcut Hruşciov cu Molotov, că l-a scos din ? şi l-a trimis ambasador în Mongolia! Ne-am depsărţit supăraţi. Şi din 1971 până în 1976 am fost chemat la Comitetul Central de câteva ori, pentru a mă convinge să nu mai discut cu oamenii problemele mele cu Ceauşescu. Şi am refuzat şi asta pentru că eu nu pot să nu le spun oamenilor care a fost realitatea. Eram şicanat, nu mai aveam voie să mă aprovizionez de la Gospodăria de partid, nici la policlinica partiduluinu mai eram primit... Şi în 1976 am fost chemat de Verdeţ, preşedintele Comisiei de control, şi de Pană, secretar cu probleme organizatorice, care mi-au propus din nou să plec în diplomaţie. "Dar cine a hotărât asta?", i-am întrebat. "Tovarăşul Ceauşescu", "Şi tovarăşul Ceauşescu nu poate să-mi spună mie direct asta, îi trebuie intermeiari!" Şi m m-au dus la Ceauşescu. Şi mi-a propus să mă duc în Salvador. I-am spus că nu merg într-o ţară mică, fără importanţă, mai sunt ţări în America Latină. Şi a rămas să se mai gândească. Între timp, ma-m dus la Bodnăraş şi i-am povestit tot şi el mi-a zis: "pleacă în diplomaţie, că dacă rămâi în ţară, te lichidează. Şi te rog, propune-i lui Ceauşescu să mergi în Argentina că eu am fost la instalarea lui ? şi cunosc care-i perspectiva politicii lui". Când m-a auzit Ceauşescu a zis "ce-o să faci tu în Argentina, că acolo e dictatură militară?". "Ce-o să pot să fac, fac, Pentru România". Şi a acceptat să merg în Argentina. Voia să fiu cât mai departe.

Rep.: Despre înlăturarea lui Chivu Stoica ce ştiţi?
G.A.: Chivu Stoica nu era de acord cu politica economică alui Ceauşescu şi cu industrializarea forţată a economiei. S-a spus că s-a împuşcat în cap, singur. Nu este devărat! L-a împuşcat securitatea, asta cunosc de la nevasta lui, Maria Chivu, care ne-a vizitat şi acum, în ultimii ani.

Rep.: În ţările în care aţi fost trimis ambasador eraţi izolat?
G.A.: Foarte izolat, majoritatea diplomaţilor erau securişti.Am fost aproape 12 ani ambasador. Dar viaţa pe care am dus-o, şi în Argentina şi apoi şi în Brazilia a fost una bună. Aveam un salariu de 600 de dolari pe lună, cu al soţiei cu tot, că ea primea 5% din leafa mea. Am fost o dată şi la carnavalul din Brazilia.

Rep.: Dumneavoastră trecuserăţi totuşi de vârsta pensionării... De ce aţi fost menţinut?
G.A.: Pentru că îi incomodam, continuam să fiu un adversar al lui Ceauşescu.

Rep.: În 1983 v-aţi întălnit cu Corneliu Mănescu, urmăriţi fiind de securitate. Ce-aţi discutat cu el?
G.A.: Nu numai cu el am discutat ci şi cu alţi tovarăşi cu care mă întălneam în parcul Herăstrău, prin care mă plimbam aproape zilnic. Aşa m-am întâlnit şi cu Mănescu, cu care am discutat starea de lucruri în ţară, viaţa oamenilor muncii, politica externă care nu mai corespundea deloc cu interesele naţionale ale Romăniei.

Rep.: Pe Aristide Buhoiu cum l-aţi cunoscut?
G.A.: El era bun prieten cu un emigrant din Brazilia şi prin el, am vrut să aflu părerea lui Buhoiu despre plecarea mea din diplomaţie ajungerea în ţară. Şi Buhoiu probabil că a şi îngenuncheat la telefonul la care-mi vorbea, rugăndu-mă să nu fac acest gest , că mă lichidează dacă mă întorc în ţară. Şi eu am spus că mă duc, "România are nevoie de prezenţa mea în ţară. În toate ţările vecine cu noi se produseseră schimbări numai noi deveniserăm o nusulă. Avusesem legături foarte strânse cu generalul Ion Ioniţă care era împotriva lui Ceauşescu şi voia să organizeze o lovitură de stat militară pentru arestarea lui. Ioniţă era viceministru. Şi , în '87 , am venit în concediu, am avut o întâlnire cu el de vreo câteva ore şi am stabilit modalitatea de acţiune împotriva lui Ceauşescu. Am stabilit o parolă, când totul este pus la punct să fiu chemat în ţară. Dar se vede că această convorbire a noastră a fost înregistrată şi el a fost iradiat şi, în trei luni de zile, a fost lichidat.

Rep.: Parola care era?
G.A.: " CADE MAGAREAŢA"!

Rep.: Şi lovitura asta de stat ar fii fost spijinită şi de securitate?
G.A.: Generalul Ioniţă avea legături şi cu conducătorul securităţii şi cu cel al forţelor armate din Bucureşti. Avea şi susţinerea lor.
Rep.: Pe vremea cât aţi fost ambasador, vă întâlneaţi cu români din diasporă?
G.A.: Am organizat Societatea de Prietenie Româno-Argentiniană, cu români de acolo. În Brazilia am făcut la fel.

Rep.: Căror firme din Argentina şI Brazilia le- aţi intermediate contracte în România?
G.A.: Au fost multe, printer care firma "Furnatelo" din Argentina, care era importator de maşini - unelte, în special strunguri de la Arad, de la Oradea. În Brazilia am avut un mare om de afaceri care cumpăra covoare din România, iar "Faur"-ul aducea ulei mineral. Aveam relaţii bune cu cei care patronau exportul de minereu de fier în România.

Rep.: Ştiţi că prin anii '60, în Hunedoara, era un cartier muncitoresc care vă purta numele? Eraţi singurul demnitar în viaţă care avea această onoare....
G.A.: Da, ştiu. Atelierele de la CFR Galaţi au purtat şi ele numele meu, la Petroşani era o mină cu numele meu. Asta fără să ştiu, dar nu am fost împotrivă! ŞI Ceuşescu a luat apoi măsura pentru lichidare acestor denumiri.

Rep.: Să revenim cu şirul amintirilor mai spre zilele noastre. Spuneţi-ne cum v-a venit idea scrisorii de protest numită şi "Scrisoarea celor şase"?
G.A.:Ideea mi-a venit când eram încă în Brazilia. M-am gândit ce formă trebuie folosită pentru a demasca politica internă şi externă a lui Ceauşescu decât printr-o scrisoare deschisă adresată lui? Am venit în ţară şi întâmplător, în Herăstrău, m-am întâlnit cu Brucan. El luase poziţie faţă de acţiunea care a avut loc la Braşov, a muncitorilor de la "Tractorul" şi "Steagul Roşu" ca să nu se ia măsuri opresive împotriva conducătorilor lor. Declaraţia lui a fost foarte mult publicată în străinătate. Şi am citit-o şi eu într-un ziar din Brazilia şi mi-a plăcut. Când am dat peste el în parc, l-am felicitat pentru poziţia lui şi, discutând de una de alta, am ajuns la convingerea că-i bine să se facă o scrisoare deschisă împotriva lui Ceauşescu. Dar să fie semnată de mai mulţi. Şi l-am rugat pe el să facă un concept de scrisoare. A făcut, a venit cu el la noi acasă, l-am citit. Era apă de ploaie. ŞI i-am spus "Du-te şI la Bârlădeanu te rog şI cere-I şI lui părerea despre scrisoarea asta a ta". S-a dus la Bârlădeanu şI el a avut aceeaşI poziţie şI atunci, împreună cu Bârlădeanu, am făcut o nouă scrisoare, care a fost văzută şI discutată cu Pârvulescu, Corneliu Mănescu şI Răceanu.

Rep.: Pe ce criteriu i-aţi ales pe aceşti oameni?
G.A.: Pe criteriul trecutului lor în conducerea Partidului. Pârvulescu şI pentru faptul că a luat poziţie la congresul al XIII-lea împotriva realegerii lui Ceuşescu ca secretar general al Partidului şI a fost scos din Congres, scos din casă şI mutat în altă parte din Bucureşti, cu domiciliu forţat, păzit de Securitate, fără îndoială. Bârlădeanu - a fost în conducerea Partidului şI a fost eliminate din cauza poziţiei lui contrară poziţiei lui Ceauşescu privind economia nţională; Corneliu Mănescu care a fost preşedintele ONU un an de zile şi a fost ministru de externe mulţI ani, din cauză că a venit în conflict cu Ceauşescu pe probleme externe - dar Ceauşescu era supărat mai ales pentru faptul că, pe unde mergea cu soţia lui şI ea avea mare success la diplomaţii străini - şI a fost eliminat. Am discutat şi cu Răceanu a fost şI el de accord, a făcut şI el nişte îmbunătăţiri scrisorii, ca şI Corneliu Mănescu. ŞI am formulat scrisoarea aceasta în minte, apoi m-am întâlnit cu Brucan... Trebuie să vă mai spun că despre această scrisoare am mai discutat cu Titus Popovici, care a fost de accord cu Macovescu, fost ministru de externe, a fost şi el pentru, cu Sercovici.

Rep.: Dar ei n-au semnat-o.
G.A.: Nu, pentru că evenimentele decurgeau de aşa măsură încât ne-am rezumat la cei şase. Puteau să semneze mai mulţi. Dar, de fapt, scrisoarea n-a fost semnată! Pe baza încrederii în persoana mea ceilalţi au acceptat să dăm publicităţii scrisoarea, fără să fie semnată de mână, doar cu numele trecut dedesupt.

Rep.: De ce l-aţi ales pe Silviu Brucan curierul scrisorii?

G.A.: Brucan trebuia să bată scrisoarea la maşină în patru exemplare: unul pentru Europa Liberă, altul pentru BBC, pentru Vocea Americii şi pentru Ceauşescu. El însă n-a trimis lui Ceauşescu nimic, a prezentat scrisoarea ambasadorului american. Pe 11 martie 1989 s-a publicat la Europa Liberă.

Rep.: La Ceauşescu de ce n-a mai ajuns scrisoarea?
G.A.: N-a vrut el, Brucan. Ca să agraveze şi mai mult situaţia noastră... La Partid am fost imediat cercetat - în martie şi aprilie - ca să reneg scrisoarea. N-am vrut acest lucru şi am fost exclus din Partid. Nevastă-mea a fost şI ea anchetată, şI la Partid şI în Rahova şI au insistat să contribuie la convingerea mea să renunţ la scrisoare. Ea a spus "asta-i treaba lui, nu-i treaba mea". ŞI voiau să o condamne la 25 de ani de muncă silnică pentru complicitate. Pe mine, după ce m-au exclus din Partid, m-au dat pe mâna securităţii. A durat ancheta din mai până la începutul lui decembrie, până după Congresul al XIV-lea.
Rep.: Ce urmăreaţi prin scrisoarea celor şase, care era finalitatea?
G.A.: Această scrisoare a apărut înainte de Congres şi a fost difuzată aprope o săptămână la Europa Liberă. Este imposibil ca membrii de partid, activiştii, să nu fi cunoscut textul scrisorii noastre! Erau şase oameni cunoscuţi în partid.

Rep.: V-aţi mai întâlnit vreodată cu cei şase?
G.A.: Niciodată! Pentru că eram foarte îndeaproape urmăriţi de Securitate.

Rep.: Dar după '89 v-aţi reîntâlnit?
G.A.: Nu, în ziua de 21 decembrie s-a produs ce s-a produs. Nevastă-mea mi-a povestit tot ce a fost în piaţă când s-a întors. Şi-atunci am spus "a căzut măgăreaţa cu Ceauşescu!" Şi în dimineaţa de 22 decembrie mă pomenesc cu şeful nchetei mele de la Securitate. Trăsese concluzia că acţiunea scrisorii mele a fost îndreptată împotriva securităţii statului şi a intereselor naţionale le poporului român. Trebuia să fiu judecat pentru înaltă trădare şI condamnat la moarte. Au venit evenimentele din Decembrie şi nu s-a mai produs judecata mea. Eu zic că scrisoarea asta a avut un ecou în rândurile Partidului. Probabil că o parte din membri şI activeşti au socotit că se va produce o schimbare la Congresul al XIV-lea. Din contră, Ceauşescu a fost reales. Dar de atunci şi până în decembrie a trecut puţin timp... Şi cine a ieşit în stradă la Timişoara împotriva lui Ceauşescu? Muncitorimea din Timişoara. Iar comuniştii erau în mijlocul manifestnţilor, cu tablouri, cu steaguri. De unde le aveau? De la orgnizaţii de partid. Deci comuniştii au fost participanţi activi împotriva lui Ceauşescu la Timişoara. Apoi, la Bucureşti, a fost la fel... Revoluţia a fost opera comuniştilor.

Rep.: Dacă această Revoluţie n-ar fi dus la înlăturarea regimului comunist, pe cine aţi fi văzut înlocuitorul lui Ceauşescu?
G.A.: Trebuia să fie înlocuit cu Ion Iliescu. Asta era stabilit încă din timpul când eu eram în relaţii cu generalul Ioniţă. El mi-a spus că la acţiunea de înlocuire a lui Ceauşescu vor participa 100 de activişti de partid foarte bine aleşI de Iliescu. Lucrul acesta nu s-a mai întâmplat, fără îndoială. Dar vreau să spun că în ziua de 22 decembrie, la televiziune, ne-a convocat la Comitetul Central, pe toţi semnatarii Scrisorii celor Şase. Şi am fost acolo la ora 5,00. Iliescu era într-un birou, la etajul 2 şi chema pe cine vroia el. Era acolo împreună cu Bârlădeanu. Şi sosise şi Brucan. Răceanu nu era prezent, nici Corneliu Mănescu. ŞI n-am fost primit la Iliescu! Deşi am fost chemat! Condus de către forţele patriotice.

Rep.: De ce?!
G.A.: Nu ştiu de ce... Am aşteptat o oră să mă primească şi nu m-a primit. ŞI atunci m-am retras de la uşa lui Iliescu pentru că er foarte multă lume acolo, lume pestriţă, nişte bărboşi, oameni necunoscuţi. Dar Bârlădeanu şi Brucan au intrat! Lor li s-a făcut loc imediat, au intrat, şi am vrut să mă strecor şI eu după ei, dar n-am putut, din cauză că eram înconjurat de tipii ăştia străini. De ce nu au fost primiţi Pârvulescu, Apostol şI Răceanu? Pentru că erau de origine muncitorească. Judecata mea e că-i era frică lui Iliescu de vârtejul pe care-l luaseră de-acuma evenimentele din ţară.

Rep.: Ce pensie aveţi acum?
G.A.: Aproape 4.812.000 lei. Mi-au dat acuma 316.000 lei şi mi-au lut impozit 329.000 lei.

Rep.: Aveţi conştiinţa încărcată cu vreo viaţă de om nenorocită?
G.A.: N-am făcut nici un rău nimănui. Cât am putut să fac bine am făcut! Asta este satisfacţia mea.

Rep.: Aţi făcut ani grei de puşcărie pentru communism. Şi-aţi şi văzut comunismul înflorind în România. Cum priviţi vremurile de acum?
G.A.: Cu lagăr cu tot, am făcut 9 ani de puşcărie. Vremurile de acum le văd cum le vedeam şi pe cele de atunci. O luptă deschisă împotriva clasei muncitoare şI a sindicatelor. Carol al II-lea a desfiinţat sindicatele, Antonescu de asemenea, Iliescu şi grupa lui au desfiinţat sindicatele, care erau conduse de comunişti în principal, şi pus la index şI clasa muncitoare, prin măsurile luate în legătură cu industria.

Rep.: Credeţi că mai e posibilă reîntoarcerea comunismului în România?
G.A. : Nu cred. A unui socialism democratic da, dar a comunismului nu. Dar la noi n-a fost un regim comunist...

Rep.: Dacă ar fi să vă înscrieţi într-un partid, care ar fi acela?
G.A.: Nici unul. M-am hotărât să nu mai fac politică. Şi nu mai fac! Nu mai vreau. M-a dezgustat teribil politica. Cea instaurată după aşa zisa revoluţie din '89.

2 comentarii: